Îşi luau adio printr-un dans. Ştiau amândoi cã în zorii zilei urmãtoare aveau sã moarã.
Nu le pãsa. Pentru ei era doar rumba, un gramofon şi pivniţa plinã de igrasie. Printre lemnele cu gãuri ce ţineau loc de luminator, raze anemice de luminã crepuscularã îşi fãceau abia simţitã prezenţa. Înainte de toatã nebunia, ei fuseserã dansatori profesionişti, acum erau acuzaţi de spionaj.
Era al naibii de linişte în orãşelul provincial în care se aflau, de când tunurile tãcuserã, de parcã era pace. Gramofonul nu deranja cu nimic gãrzile postate lângã uşã. Dimpotrivã, unul din ei afişa chiar un rudiment de zâmbet, atât cât îi permitea casca de oţel de pe cap.
Îşi scriau testamentul cu graţia mişcãrilor de dans.Timp nu exista. Încrederea cu care ea i se dãruia şi siguranţa cu care el o susţinea scoteau în valoare graţia şi frumuseţea ei. El era axis mundi, iar ea lumea însãşi. Podeaua nici mãcar nu scrâşnea sub tãlpile lor, iar încãperea devenea când mai mare, când mai micã, dupã cum distanţa dintre ei se mãrea sau se micşora.
Prin mintea lui Serghei, gardianul care încerca sã zâmbeascã, trecu un gând pe care îl verbalizã fãrã sã-şi dea seama: - Ma, aştia danseazã, sau fac dragoste?! Dansatorii se ispiteau reciproc şi rezistau sau se lãsau ispitiţi, fãrã sã se poatã anticipa - pânã în ultima secundã - care dintre cele douã atitudini urma sã fie adoptatã. În anumite momente pãrea cã se nãpustesc unul cãtre altul, ca şi când urmeazã a se consuma un act de amor, alteori se depãrtau pânã dãdeau senzaţia cã doar o parte a degetului mic îi mai ţine legaţi. El era doar spaţiul în care se manifesta ea, în centrul acţiunii era cu siguranţã strãlucitoarea femeie. Iar arta lui era sã o punã în valoare pe ea.
Amândoi purtau pe faţã şi pe corp urmele interogatoriilor la care fuseserã puşi sã mãrturiseascã, apoi loviţi crunt şi în final semnaserã câteva hârtii al cãror conţinut îl ignorau, mai ales cã erau scrise cu litere chirilice. Vânãtãile şi durerea nu le afectaserã însã întru nimic uşurinţa şi plãcerea mişcãrii, pentru cã ei trãiau prin dans; dacã nu il puteau practica erau ca şi morţi. (…)
***
Ivan Sergheevici Kulatov, un colonel chel şi cu burta mare, îşi ştegrea mereu faţa veşnic nerasã şi chelia asudatã cu o batistã murdarã. El, reprezentantul Comitetului Poporului pentru Afacerile Interne dãdu citire sentinţei în faţa acuzaţilor:
- În numele legii, tribunalul militar ad-hoc, gaşeşte pe acuzaţii Klaus şi Johanna Schneider vinovaţi de spionaj şi înaltã trãdare şi îi condamnã la moarte prin împuşcare, sentinţa urmând a fi executatã imediat. Comandantul plutonului era un militar încercat, cãpitanul Ivan Pavlovici Seriatov.
-Eşarfe?
- Mulţumesc, pentru mine nu, spuse Klaus.
- Nici pentru mine, spuse Johanna.
- Ultima dorinţã?
Cei doi se luarã de mânã şi privindu-se în ochi fãcurã o reverenţã şi începurã sã danseze în faţa plutonului de execuţie. Nu exista muzicã, dar era dans.
Oamenii lui Seriatov priveau cu inima grea spectacolul, care durã minute în şir.
Colonelul Kulatov, pierzându-şi rãbdarea, îi spuse cãpitanului:
- Gata, ordonã foc.
- Ochiţi!
- Ţi-e fricã, Hanni? – o întrebã Klaus. Ea îi arãta privirea aceea în care pãrea sã se fi refugiat toatã dragostea lumii. Dãdu din cap uşor cã nu îi e teamã.
El a devenit din nou axul central al lumii, iar ea îl învãluia. Frumuseţea şi graţia ei inundau locul.
- Atenţieeee, tunã cãpitanul, încercând sã amâne puţin comanda.
- Foc!
Câteva arme se ridicarã imperceptibil ca sã nu tragã în cei care dansau. Prin ploaia de gloanţe ei au reuşit sã mai facã totuşi câteva mişcãri, înainte ca plumbii sã-i zdrobeascã.
***
- Ivan, tu crezi cã ãştia pe care i-am împuşcat erau fascişti?
- Vasili, tu ce ai în cap?! Ãla n-a ţinut o puşcã în viaţa lui în mânã, cât despre ea…ce sã
mai zic!
- Atunci, de ce i-am împuşcat? Sigur cã aveam ordin, dar de ce?
- Pãi ca sã îi iasã la numãr lu’ Kulatov, spuse Ivan şi trase o înjurãturã printre dinţi la adresa colonelului. Dacã împuşti fascişti mulţi, ajungi erou.
Scoaserã o ţigarã şi o fumarã împreunã.
Razvan Dragoi
